Sacrificii de campioană: făcea două ore pe drum pentru două ore de antrenament

Ioana Mănăilă a fost una dintre piesele de bază ale echipei CSM Lugoj în campionatul trecut al Diviziei A1 la volei, impunându-se ca o certitudine la fileul primei divizii. Însă în spatele succesului de astăzi se ascunde o poveste spartană de ambiție și sacrificiu parental.

Originară din Reșița, un oraș în care voleiul feminin nu există, sportiva a făcut timp de trei ani o navetă epuizantă, pierzând zilnic ore în șir pe drum doar pentru a putea ajunge la antrenamente.

Drumul către marea performanță a început pentru Ioana la vârsta de 14 ani, dintr-o întâmplare fericită. Remarcată de un tehnician dintr-o localitate vecină, tânăra a ales să nu lase lipsa unui club în orașul natal să îi blocheze viitorul sportiv.

Începutul de la 14 ani: „N-aveam club, n-aveam nimic”

Deși practicase anterior înot de performanță, dar și judo sau tenis, întâlnirea cu voleiul a schimbat totul. Pentru a se putea pregăti, Ioana a fost înscrisă la clubul din Caransebeș, fiind obligată să parcurgă zilnic zeci de kilometri.

„Eu sunt din Reșița și, la 14 ani, a venit un antrenor din Caransebeș să ne cheme la antrenamente. N-aveam club, n-aveam nimic. El fiind de acolo, ne-a întrebat cine vrea să meargă. M-am dus, m-am înscris acolo și am început să lucrez. La junioare am continuat acolo, apoi am venit la Lugoj. Făceam naveta în fiecare zi și n-am renunțat”, își începe povestea Ioana Mănăilă.

Două ore pe drum pentru două ore de antrenament

Pentru o adolescentă de 14 ani, programul zilnic devenise o provocare fizică și mentală. Pentru a nu pierde nicio sesiune de pregătire, Ioana era nevoită să plece mai devreme de la cursuri, iar logistica întoarcerii acasă a căzut în întregime pe umerii tatălui ei, deoarece sala de antrenament era la o oră distanță față de casă.

„Nu m-am mutat la Caransebeș pentru că era doar o oră distanță, făceam naveta tot timpul și mă întorceam mereu acasă. Timp de trei ani am făcut asta. Erau două ore antrenamentul și două ore pe drum. Mă duceam cu microbuzul, iar tata venea de fiecare dată după mine să mă aducă acasă, pentru că nu mai era microbuz la întoarcere. A fost greu, dar a meritat. Antrenamentul era imediat după școală. La ora 15.00 începeam, iar eu terminam cursurile la 13.00. Practic, plecam de la ultima oră de la școală ca să ajung la antrenament”, își amintește Ioana.

Această disciplină de fier a fost alimentată de o dorință arzătoare, apărută imediat după primii pași pe parchet: „Am început la 14 ani, iar de la 15-16 ani mi-am dorit să ajung în Divizia A1 și chiar mai sus, dacă se poate. Mai făcusem înot de performanță și ceva mai puțin tenis și judo, dar voleiul m-a cucerit”.

Visul transferului în străinătate și al echipei naționale

Pe lângă calitățile fizice – joacă pe postul de centru -, Ioana a beneficiat din plin de experiența acumulată pe nisip, voleiul pe plajă oferindu-i un plus de tehnică în meciurile din prima divizie. Purtând pe tricou numărul 14 – despre care spune, cu modestie, că nu are o însemnătate specială – jucătoarea privește acum spre obiective mult mai mari: campionatele puternice din afara țării și debutul sub tricolor. „Îmi doresc să ajung cât mai sus, să joc la un nivel cât mai înalt. Vreau să plec și din țară dacă se poate, dar, în principal, îmi doresc să joc, să fiu mulțumită de evoluțiile mele și să-mi ajut echipa. Și, dacă se poate, să ajung la echipa națională. M-am visat de multe ori acolo”, încheie Ioana, emoționată.