De la „fluturii din stomac” când îl vedea pe David Popovici, la visul aurului olimpic

Tudor Iordache face parte din generația de înotători români care a crescut uitându-se la performanțele lui David Popovici și visând că, într-o zi, va ajunge în același bazin cu el. Pentru Tudor, acel moment a venit deja. A concurat lângă David, a împărțit cu el o finală și chiar podiumul. Dar tânărul înotător nu vrea ca aceasta să rămână povestea cea mai frumoasă a carierei sale. Visul lui este mult mai mare: aurul olimpic.

Își amintește perfect perioada în care simpla prezență a lui David Popovici la un concurs era suficientă pentru a-i provoca emoții.

„De mic, la primul campionat național de juniori, tineret și seniori. Când îl vedeam la țarc, deja simțeam fluturi în stomac, dar acum că am și concurat lângă el, m-am simțit super bine”, povestește Tudor Iordache.

Între timp, lucrurile s-au schimbat. Cel pe care îl privea de la distanță a devenit adversar într-o cursă, iar apoi coleg de podium. „Da, am împărtășit podiumul și finala”, spune Tudor, simplu, despre un moment care, cu doar câțiva ani în urmă, probabil părea foarte departe.

Pune cronometrul înaintea medaliilor

În natație, medaliile sunt cele care rămân în palmares, dar Tudor preferă să nu intre în bazin calculând locuri și podiumuri. Pentru el, lupta este în primul rând cu timpul. „În ochii mei, tot ce pot controla este timpul, dar cu un timp bun vin și rezultatele, inclusiv și medaliile, podiumurile internaționale”, explică înotătorul.

Este o abordare pe care a construit-o în timp. La primele concursuri, Tudor nu se lupta doar cu secundele, ci și cu propriile temeri. Își amintește că se gândea dacă nu cumva va pleca înaintea semnalului sau dacă va încălca regula celor 15 metri sub apă. Anii de antrenament au schimbat însă felul în care trăiește momentele dinaintea startului. Acum, atunci când ajunge pe bloc, emoțiile dispar.

„Nu mai simt nimic. Sunt pe full focus, dacă se poate spune așa. Chiar înainte de start, când sunt la țarc, mă pregătesc, mă încalzesc, mai simt niște emoții, dar când sunt acolo și se strigă ultimul fluier, nu mai simt nimic. Știu doar ce am de făcut”, spune el.

În spatele acestei siguranțe sunt însă mii de ore petrecute în apă. Și, ca în cazul oricărui sportiv de performanță, există zile în care antrenamentul doare, oboseala se adună, iar revenirea în bazin a doua zi nu este întotdeauna ușoară. Tudor spune că aici intervin oamenii alături de care muncește. „Mă simt bine după antrenamente când știu că am făcut timpii care trebuie, dar cel mai mult mă ajută colegii mei care sunt mereu cu mine în momentele grele și în momentele bune, dar cu ei închei fiecare antrenament cu un zâmbet pe față”, mărturisește înotătorul.

Mama a fost prima care a crezut în talentul său

Înaintea colegilor, a antrenorilor sau a rezultatelor a existat însă cineva care a avut încredere în el fără să aștepte confirmarea cronometrului. Întrebat cine a fost prima persoană care i-a spus că poate deveni campion, Tudor nu a avut nevoie de mult timp pentru răspuns. „Mama a fost prima persoană care a avut așa mare încredere în mine”, spune emoționat tânărul înotător.

Poate că de aici vine și naturalețea cu care vorbește despre cea mai mare ambiție a lui. Pus să aleagă între un record mondial și aurul olimpic, Tudor nu ezită. „Aurul olimpic. Este, cred că cea mai mare realizare pe care poate să o obțină un sportiv”, spune el.

Până la un asemenea moment, viața continuă să fie măsurată în lungimi de bazin, timpi și antrenamente. Uneori, oboseala se simte imediat ce părăsește piscina. După ședințele de seară, Tudor recunoaște zâmbind că drumul spre casă se mai transformă într-o scurtă repriză de somn: „Da, am adormit în mașină de multe ori. Mai ales dacă sunt după antrenamentul de seară, mai închid ochii și mai ațipesc un sfert de oră până acasă”.

Mirosul de clor îl însoțește și duminica

Există însă un lucru de care un înotător pare să nu poată fugi: mirosul de clor. Tudor spune amuzat că poate doar duminica are o mică șansă să-l uite. Nici atunci nu este sigur, de fapt. „Poate doar duminica, dar și așa stau înconjurat în casă de echipamentele de înot, deci nu prea scap de mirosul de clor”, spune el.

Relația lui cu apa nu a fost întotdeauna una pașnică. Au existat momente în care a simțit că se luptă cu ea. Experiența l-a învățat însă o regulă simplă: „Chiar dacă se poate spune m-am bătut cu apa, dar ea câștigă mereu. Dacă eu mă bat cu ea, nu rezolt nimic”, spune Tudor. Poate că tocmai aici se ascunde una dintre lecțiile importante ale înotului: apa nu trebuie învinsă, ci înțeleasă.

Iar dacă într-o zi toate orele de antrenament, diminețile devreme, oboseala și mirosul de clor îl vor duce până la victoria la care visează, Tudor Iordache știe deja ce gust ar avea acel moment. Nu șampanie. Nu tort. Ci căpșuni! „Victoria, în ochii mei, are gust de căpșuni. Nu știu de ce, așa mă imaginez mereu. E un pic dulce, dar și acră, din cauza efortului depus, dar mereu intră bine oricând”, spune înotătorul.

Un răspuns simplu, aproape copilăresc, dar care spune destul de bine povestea sportului de performanță: puțin dulce, puțin acru și cu multă muncă înainte de a ajunge la partea bună.