Copilăria neștiută a fotbaliștilor de la Dinamo. Unul a început fotbalul la 2 ani

Cătălin Cîrjan, Raul Opruț și Alex Pop au povestit cum au descoperit fotbalul, de la primele mingi bătute pe stradă sau prin casă până la sacrificiile făcute pentru performanță. De Ziua Internațională a Copilului, cei trei jucători de la Dinamo au vorbit despre începuturile care le-au schimbat viața.

Pentru mulți copii, fotbalul începe ca o simplă joacă. O minge lovită în curte, un meci pe stradă până se lasă seara sau câteva obiecte sparte prin casă pot fi primele semne ale unei pasiuni care, peste ani, ajunge să devină meserie. De 1 iunie, trei fotbaliști de la Dinamo — Cătălin Cîrjan, Raul Opruț și Alex Pop — au rememorat începuturile lor în fotbal. Poveștile lor sunt diferite, dar au același fir comun: copilăria trăită cu mingea la picior și dorința de a transforma joaca în performanță.

Cătălin Cîrjan, căpitanul celor de la Dinamo, a început fotbalul la o vârstă la care alți copii abia descoperă mersul și primele jocuri. Avea doar 2 ani când a ajuns la antrenamente, urmându-l pe fratele său mai mare.

„La 2 ani am început”, a povestit Cătălin Cîrjan. „Fratele meu mergea deja la fotbal. Fratele meu este mai mare cu 5 ani decât mine. Nu aveau cu cine să mă lase acasă. Așa am început și eu. Mergeam cu el la antrenamente”, a mai spus fotbalistul dinamovist.

Legătura cu fotbalul s-a format imediat. „A fost dragoste la prima vedere”, a mărturisit Cîrjan. Faptul că era fratele mai mic l-a ajutat, spune el, să învețe mai repede din experiențele celui mare. „Da, pot să spun că am fost mai alintat și a fost un lucru bun pentru mine, pentru că am văzut, să spun așa, greșelile prin care a trecut fratele meu și am învățat multe din astea”, a spus Cătălin Cîrjan.

Deși era foarte mic, Cîrjan a intrat rapid în fotbalul jucat alături de cei mai mari. La 10 ani a marcat pentru prima dată la seniori, într-un moment pe care îl descrie ca fiind unul dintre cele mai frumoase ale copilăriei sale. „La 10 ani am marcat prima oară. Am jucat la Liga a IV-a, la 10 ani, la FC Juniorul. A fost o bucurie incredibilă. După, a urmat o perioadă foarte bună, toată lumea a scris despre mine. A fost ceva foarte frumos”, a povestit el.

Raul Opruț s-a antrenat pe străzi, cu copiii, până la 10 ani

Pentru Raul Opruț, începuturile au avut decorul clasic al copilăriei multor fotbaliști: strada. Acolo s-a format pasiunea care, peste ani, l-a dus în fotbalul profesionist. „A rămas pasiunea din acea perioadă, pentru că până la urmă acea pasiune m-a împins să fiu fotbalist profesionist. Clar, erau alte mijloace atunci, când jucam fotbal pe stradă, altfel de competiții, să zic așa, dar cu siguranță a rămas. Și chiar și în ziua de azi o am și sper să o am până când o să mă las de fotbal”, a spus Raul Opruț.

În vacanțe, programul era simplu: fotbal de dimineață până seara. În timpul școlii, mingea venea după teme.

„Da, în vacanță de dimineață până seara, pentru că în timpul școlii mă duceam la școală. După care, când ajungeam acasă, îmi făceam temele și ieșeam pe stradă și mă jucam cât puteam până când se lăsa seara”, a povestit fotbalistul.

Când era copil, postul nu conta. Importantă era bucuria jocului și dorința de a câștiga. „Când eram mic jucam pe orice post. Până la urmă era doar acea plăcere de a juca fotbal, de a dribla, de a ajuta la poartă. Deci nu aveam un post fix, doar îmi plăcea să juc fotbal și să fiu cu băieții pe stradă, să câștig. Până la urmă și când eram mic de asta jucam”, a mai spus Opruț.

Drumul spre performanță a însemnat însă și sacrificii. La doar 10 ani, Raul Opruț a plecat la Timișoara, departe de casă, pentru a putea face fotbal organizat. „A fost și n-a fost greu. A fost greu pentru că plecam departe de mediul meu, să zic așa, dar în același timp m-a ajutat pentru că asta voiam să fac și asta îmi doream. Asta era singurul lucru, să plec ca să pot să fac fotbal de performanță. Nu puteam să stau acolo pentru că nu era un mediu organizat pentru a mă ajuta să fac fotbal de performanță”, a explicat el.

Decizia a fost posibilă și datorită insistențelor unchiului său, care i-a convins pe părinți să îl lase să plece. „Sincer, asta nu știu, dar țin minte că au avut niște discuții pentru că ei nu voiau să mă lase. El a insistat mult, văzând că mă joc în fiecare zi pe stradă și văzând această pasiune a mea și mă bucur că într-un final a reușit să-i convingă, pentru că dacă pasul ăsta nu era făcut la timp eu nu știu dacă mai eram unde sunt astăzi”, a spus Raul Opruț.

Alex Pop a început fotbalul la 7 ani

Alex Pop are o poveste începută departe de România, în Argentina. S-a întors în țară împreună cu familia când avea 2 ani, iar amintirile de acolo au rămas mai ales în poveștile părinților. „M-am întors împreună cu familia mea în țară când aveam 2 ani și nu mai am amintiri din Argentina. Vorbeam cu ai mei și când vom avea mai mult timp, mi-au promis că o să mă ducă să revăd locurile în care m-am născut, pe unde am stat, unde am crescut, prietenii lor de acolo pentru că ei încă țin legătura cu câțiva oameni de acolo”, a povestit Alex Pop.

Când a ajuns în România, nu vorbea limba română, ci doar spaniolă. A învățat repede, odată ce a intrat în colectivitate. „Da, da, când am venit în țară nu știam limba română. Vorbeam ca un copil, dar vorbeam doar spaniolă. Și am învățat destul de repede, mi se pare. Ai mei m-au dat la grădiniță, la bunici, în Huedin, mai devreme decât trebuia. Tocmai de asta, ca să stau într-un colectiv de copii și să prind limba. Și cred că în câteva luni vorbeam deja românește, poate și mai repede”, a spus fotbalistul.

Până să ajungă la fotbal, părinții au încercat mai multe variante pentru a-i consuma energia. Fotbalul a apărut la 7 ani, după ce mingea devenise deja jucăria lui preferată. „Fiind un copil hiperactiv de mic și având energie prin casă și jucându-mă, părinții mei au încercat să mă ducă la diferite sporturi să-mi consum energia și nu mi-au plăcut nici înotul, nici karatele, nici dansurile până m-au dus la fotbal. Eu mă tot jucam prin casă cu mingi. Erau jucăriile mele preferate când eram mic. Dădeam cu ele în pereți, am mai și spart câte un bibelou, câte un ceas. Așa am ajuns, la șapte ani, la CFR Cluj”, a spus Alex Pop.

Alex Pop și-a descoperit pasiunea dintr-o întâmplare

Momentul în care a înțeles că fotbalul este mai mult decât o pasiune a venit după o întâmplare de la școală. Ca pedeapsă, părinții au vrut să-i „taie” antrenamentul pentru câteva zile. Reacția lui a spus totul. „Prin clasa a treia, a patra, pe la 10 ani, am făcut o prostie, o boacănă la școală. Și atunci când am venit acasă, învățătoarea i-a sunat pe ai mei și ca pedeapsă, tatăl meu a zis: «Zilele astea nu te mai duci la antrenament». Și în momentul ăla m-am dus în cameră plângând și după vreo 10 minute m-am întors și știu că le-am spus: «mamă, tată, vă rog, luați-mi telefonul, calculatorul, luați-mi orice, dar nu-mi luați fotbalul». Exact așa le-am spus. Și cred că acela a fost unul dintre primele momente în care poate au realizat și ei, iar eu, fiind copii, l-am realizat că nu pot fără fotbal”, a povestit Alex Pop.

De 1 Iunie, poveștile celor trei fotbaliști de la Dinamo arată că, înainte de performanță, contracte și meciuri cu presiune, a existat aceeași bucurie simplă: mingea. Pentru Cătălin Cîrjan, Raul Opruț și Alex Pop, copilăria nu a fost doar o etapă frumoasă, ci locul în care a început totul.