La doar 16 ani, Ana Coman aleargă astăzi pentru medalii. Dar, înainte de toate, a alergat pentru viață. Când o formă rară de epilepsie i-a atacat creierul, Ana nu mai putea mișca decât o pleoapă. Diagnosticul? O boală cu șanse aproape inexistente de supraviețuire. Iar parcursul ei? Un miracol transformat în performanță.
Astăzi, Ana este una dintre cele mai promițătoare sportive din paraatletismul românesc — o adolescentă puternică, zâmbitoare, care poartă pe umeri o poveste ce pare desprinsă dintr-un film despre eroi.
De la 20 de crize pe zi la o operație care i-a schimbat destinul
Ana s-a născut perfect sănătoasă. Însă, la 3 ani și jumătate, viața familiei Coman s-a schimbat radical: au apărut primele crize epileptice. Nu una pe săptămână, nu una pe zi — ci până la 20 de crize zilnice.
La doar 5 ani și jumătate, medicii au descoperit adevărul teribil: Sindromul Rasmussen, o boală extrem de rară, cu o incidență estimată la 1 la 10 milioane.
„Emisfera din care vin crizele trebuie deconectată total. În cazul Anei, a fost emisfera stângă”, explică Cristina Coman, mama ei.
A fost singura șansă. Fără operație, Ana nu ar mai fi avut viitor. Cu operație, șansele rămâneau tot infime — însă, pentru părinții ei, era unica speranță.
„Mișca doar pleoapa dreaptă.” Lupta de după operație
Operația a salvat-o, dar a adus cu sine un nou coșmar. Ana a rămas cu hemipareză totală pe partea dreaptă, fără să poată vorbi.
Cristina își amintește fiecare clipă:
„Ce putea mișca Ana după operație era doar pleoapa dreaptă. Atât. O întorceam în pat, o ridicam cu patul… Și nu vorbea deloc.”
Drumul înapoi către viață a fost incredibil de greu. Ani de terapie, de efort, de răbdare. Dar în fiecare zi, Ana a făcut un pas înainte — la propriu.
Astăzi, pe pistă, Ana zâmbește larg: „Sunt foarte happy!”
Au trecut ani de la momentele în care medicii puneau la îndoială șansele ei de supraviețuire. Astăzi, Ana ia startul în competițiile de paraatletism cu bucuria celui care a învins imposibilul.
„Mă simt foarte emoționată că pot concura, că am reușit să iau medalii și sunt foarte happy că am ajuns unde am ajuns.”
Aleargă 100 și 200 de metri, aruncă bila de 2 și 3 kilograme, sare în lungime — unde a reușit deja peste 3 metri. Iar cel mai important: câștigă medalii în toate probele la care participă.
„E copleșitor. Este o minune.”
Cristina, mama ei, o însoțește peste tot. O privește azi pe Ana alergând, sărind, râzând — și își amintește cum medicii îi spuneau că fiica ei poate să nu supraviețuiască.
„E copleșitor. Privind în urmă cu 10 ani, nu mă gândeam că o să fie atât de bine pentru noi.”
Povestea Anei Coman nu este doar una despre sport. Este o poveste despre forța incredibilă a unui copil, despre curajul unei familii și despre cum, uneori, viața găsește puterea să renască exact acolo unde șansele sunt zero.
